Nocrich 2017-07-28T15:48:22+00:00

Project Description

Nocrich

Dintr-o mare familie de juzi cu prenumele Michael, cel mai celebru a fost unul numit Samuel. Aşa ar putea începe povestea familiei von Brukenthal. Prima veste despre această familie o avem la 1580, când Johann Gerendi din Alţâna (Alzen) îl numeşte pe un anumit Michael Breckner, de felul lui din Nocrich, ca înlocuitor în funcţia de jude regal. La 1674, un alt Michael Brekner, rudă cu primul, a fost ales şi el tot jude în scaunul de Nocrich, iar la 1707 8000 de curuţi se aflau în acelaşi scaun de Nocrich, ucigând şi trecând prin foc o sumedenie de aşezări. Ca urmare a acestor evenimente, în 1712, un alt jude Michael Breckner, fiu la rândul său al altui jude (Demetrius Breckner), a fost înnobilat cu numele de von Brukenthal şi a ajuns în rândul nobilimii funcţionăreşti. O familie de juzi Breckner care au devenit nobilii von Brukenthal…

Fiul acestui Michael von Brukenthal, pe numele lui tot Michael, a devenit în 1724 jude de Nocrich. Familia parcă primise în feudă funcţia. Cu câţiva ani mai înainte, Michael von Brukenthal tatăl se recăsătorise cu Susanne von Heydendorff, dintr-o bogată familie din Mediaş, iar Michael cel tânăr avea la 26 iulie 1721 un frăţior, pe nume Samuel von Brukenthal. Iertat să ne fie acest hăţiş genealogic, dar dintr-o asemenea familie provenea celebrul Samuel Brukenthal, marele voievod al Transilvaniei, amatorul de artă, baronul şi cel care a construit Palatul Brukenthal din Sibiu, astăzi Muzeul care îi poartă numele.

Localitatea Nocrich poartă de fapt numele german de Leskirch, şi a fost atestată prima oară în 1349 (Leuskyrch). Cel mai vechi nume atestat este însă Nogrech (1263), într-un document de danie a regelui Ştefan al V-lea al Ungariei către un anumit Jula, fiu al lui Ladislau, şi este o varianta în dialect saxon a numelui tradus în 1402 în latineşte (Noua Ecclessia) şi în 1416 în ungureşte (Ujegyház).

În vremea regelui Geza al II-lea au venit primii Theutonici (germani) între Cibin şi Sibiu. Aglomeraţia urbană de la Leskirch avea la acea dată aproape 45 de oameni, iar la 1200 crescuse până la 85. Aceşti 85 de locuitori au pus mână de la mână şi au construit o bazilica romanică în secolul al XIII-lea, cu trei nave şi cu un turn clopotniţă la vest A urmat apoi marea invazie a tătarilor (1241-1242), care va fi adus după ea numeroase distrugeri şi refaceri. Ca mai peste tot, atunci când tătarii s-au liniştit, peste Transilvania au venit turcii. Campaniile lor militare din 1432, 1438 şi 1493, dublate de cea a voievodului muntean Vlad Ţepeş (1456) produseseră probabil destule neajunsuri şi la Nocrich.

Poate de aceea, cei 160 de locuitori au primit în 1494, îndată după campania turcilor, o subvenţie de 10 guldeni din partea Casei Oraşului Sibiu pentru construirea unei incinte cu cinci turnuri şi a unui puternic turn-clopotniţă. Subvenţiile au urmat se pare şi în anii următori (1507 şi 1509), iar la începutul secolului al XVI-lea, locuitorii din Nocrich crescuseră la număr (190 de oameni) şi aveau o frumoasa şi puternică fortificaţie în care îşi puteau apăra bunurile. Probabil că aici s-au refugiat în cursul anului 1600, când au venit peste ei două mari năpaste: voievodul muntean Mihai Viteazu şi armata de valoni a generalului Basta. În 1610 a urmat Gabriel Báthory, cu armata lui de secui şi poate că tocmai din cauza acestor evenimente militare deveniseră la sfârşitul aceluiaşi secol numai 160 de oameni, care s-au gândit că fortificaţia nu le era de ajuns şi au mai construit şi un zwinger. Colac peste pupăză, în 1705 au venit şi curuţii, care au trecut prin foc şi sabie o sumedenie de localităţi săseşti, dar zwingerul şi-a îndeplinit misiunea şi  saşii din Nocrich, feriţi de acum de grija războaielor, au început să crească la număr, ajungând 554, o cifră impresionantă, care s-a menţinut relativ uniformă pe întreg parcursul secolului următor, dar pe lângă ei au început să mai apară şi „alte naţionalităţi”. Cum numărul lor era din ce în ce mai mare, au construit o primărie, o şcoală, o clopotniţă şi o puşcărie.

Biserica

Cam tot pe atunci s-au gândit saşii că ar fi timpul să-şi facă o nouă biserică, şi pe la 1799 au plecat pe întreg cuprinsul imperiului austriac să facă o colectă. Cu banii adunaţi plănuiau să construiască o biserică nouă, ceea ce au şi început să facă la 1800. Au terminat-o între 1803 şi 1806 şi ea se află la sud de vechea biserică, cu o orientare nord-sud. A costat destul de mult – cam 8950 de forinţi, şi baronul Brukenthal a dovedit o mărinimie extraordinară, acordând 1000 de guldeni din propriul lui venit.

Cum la acea dată nu cunoşteau valoarea inestimabilă a vechiului edificiu romanic, saşii din Nocrich s-au gândit că biserica veche arăta cam mică şi dărăpănată, aşa că au pus mână de la mână şi au dărâmat-o în întregime pe la 1807. Fapta „frumoasă” a fost urmată un secol mai târziu de o altă demolare. Localnicii au pus iar mână de la mână şi au dărâmat şi cetatea pe la 1901-1903. La vremea aceea erau 639 de saşi şi 604 de alte naţionalităţi. Primele familii de saşi care au intrat în Cooperativele Agricole de Producţie au fost în număr de 23. Minunantul guvern comunist le-a adus ştiinţa şi tehnica în casă: electricitate în 1953, o băcănie în 1954; un radio al satului în 1955 şi multe altele. Atât de multe alte bucurii nenumite le-a adus guvernul comunist, încât saşii din Nocrich abia au aşteptat evenimentele din 1989. În 1995 mai rămăseseră 5 saşi şi preotul venea de la Alţâna.